Pentru meseria de învățătoare m-am pregătit de când mă știu: pe lângă jocul de rol ”De-a învățătoarea”, participam intens la cursuri de pictură și muzică (violoncel, pian, teorie muzicală), dar fascinația maximă era atunci când una dintre doamnele învățătoare lipsea de la clasă și mă ruga ”să mă ocup de copiii din clasă”.
Am urmat cursurile Liceului Pedagogic din Odorheiu Secuiesc. O perioadă cu multe acumulări, în special în ceea ce privește practica pedagogică, dar și cu multe renunțări, întrucât am preferat să îmi urmez vocația și să accept să locuiesc împreună cu alte 49 de colege într-o cameră cu paturi suprapuse, decât să stau în comoditatea căminului părintesc, dar fără să-mi pot urma visul.
Am terminat liceul ca șefă de promoție, iar când unul dintre mentorii mei m-a întrebat ce-mi doresc eu de la viață, i-am răspuns fără ezitare și cu elanul ce mi l-am păstrat și în prezent: ”Vreau să fiu cea mai bună învățătoare din România!”. ”Cum?”, a urmat, iscoditor, următoarea întrebare. ”Simplu: nu voi înceta niciodată să mă opresc din învățat, pentru că vreau să fiu cu un pas înaintea vremii!”. Când am terminat de rostit această frază, mi s-a oprit respirația, conștientă de gravitatea cuvintelor cărora tocmai le dădusem drumul în eter….
Am devenit învățătoare la școala unde am învățat pentru prima dată să țin stiloul în mână, printr-un schimb de ștafetă cu fosta și draga mea învățătoare….
În anul 1989, pentru prima dată m-am confruntat cu urâțenia umană. Noi, colegii din cancelarie, care în pauze beam câte un ceai împreună și schimbam păreri pedagogice, dintr-o dată nu mai eram buni, dintr-o dată nu mai încăpeam toți în aceeași școală, dintr-o dată faptul că eram de naționalități diferite deja era un delict și trebuia sancționat prin expulzare. Nu, nu din țară, din școală! Atunci m-am simțit datoare să iau apărarea colegilor mei ”vinovați” de idealism, abia atunci descoperindu-mi talentele de orator… Dar prețul pe care l-am plătit pentru această atitudine a fost autoexilarea.
În felul acesta am ajuns învățătoare la Pitești, dar nicio clipă n-am uitat ce i-am promis mentorului meu. An de an simțeam că trebuie să învăț și mai mult, să fiu la curent cu pedagogiile alternative, care au aplecare spre identificarea și rezolvarea problemelor personalizate ale fiecărui copil.
Pentru că am promis că voi fi cea mai bună învățătoare din România (și astăzi mă înfior cu gândul la gravitatea acestor cuvinte!), și copiii pe care i-am avut în clasă trebuia să fie cei mai buni …. dintre cei buni! Fie că acest lucru se referea la teatru școlar, la activități civice, la concursuri naționale sau olimpiadele județene de limba română sau matematică. Câte diplome am obținut? Nu știu exact, dar le am pe toate și, poate, la pensie voi avea timp să le număr….
Mi-am păstrat entuziasmul, dar nu aș mai îndrăzni să pronunț același țel, pentru că România are mulți profesori excepționali care, mai presus de orice, modelează OAMENI și CARACTERE.
Am plecat în lume doar cu geamantan, fără casă, fără familie, cu credința că îmi voi putea îndeplini visul de a fi un dascăl excepțional.
Acum fac ceea ce-mi place și nimic nu mi se mai pare greu. Doar vara îmi lipsește ”zgomotul de fond”, care este murmurul copiilor de pe coridoarele școlii.
Am pus fundația unei case numită CARACTER. I-am învățat să fie demni, să-și exprime opiniile, cu respect și decență, să lucreze în echipă, să respecte valorile, fie ele naționale, sociale, morale sau competiționale.
*Descrierile profesorilor sunt redate intregral conform informatiilor prezente în formularul de înscrieri.
